Nu mai vreau să şterg norii de praf! Am obosit numai eu să agăţ stele de cer, Numai eu să dizolv noaptea, Să fac singură luna să strălucească. De azi, n-am să mai pun niciun val mării, N-am să mai fac nicio stea să chicotească sub pământ. E rândul tău să înveţi să asculţi vântul cum dansează Cu frunzele copacilor. E rândul tău să înveţi luna să facă Mătănii pe cer. De azi, vreau să fiu eu cea care va primi Şiraguri de mărgăritari Pentru fiecare vis tivit cu raze de soare, Pentru fiecare vis de stea pe care l-am ridicat Cândva pentru tine.
Nu-mi cere să uit. Mă doare tăcerea
Şi luna ce stele în noapte îmi sfarmă.
Mă-ngână trecutul şi murmur de vise
Ce viaţa trecând peste noi le destramă.
Şi dor mi-e de soare şi valuri de şoapte,
De ale nopţii crenele de vise -
Cad îngeri furaţi de aripi şi zâmbet de ape
Mi-apasă cu toate privirile-mi ninse.
Şi cum să pot oare în cer să-mi aşez
Un licăr de zâmbet ce-mi dăinuie-n suflet,
Să nu mi-l ia noaptea, să nu îl mai pierd
Când zorii mă-ngână cu toţii-ntr-un cântec?
Şi cum să fur raze din luna trufaşă,
Să îmi pot clădi un ametist de vise
Şi-apoi să păşesc fără teamă prin viaţă
Că norii n-au să-mi mai ude ploapele ninse?
Şi dor mi-e de trăirea de ieri, când fugară,
Aroma iubirii se cuibărea în suflet.
Cad îngeri uitaţi de tăcere şi iară
Mă mustră lumina închisă-ntr-un sipet.
Dar ziua se ridică la ceruri şi iată
Mai trece o noapte de dor şi suspine.
Cad fluturi din soare şi imense coloane
În suflet se-nalţă de dorul de tine.
Heruvimi reci şi trişti
Ca visele mele uitate,
Apocaliptice umbre rămase tăcute
Departe de inimi uzate
Şi stele sorbind cu nesaţ strălucirea
Cerului înecat în apusuri.
Gânduri născute din foşnete moarte
Şi zboruri pierdute-n abisuri.
Pe toate le strâng, le adun ca nebună
La pieptu-mi pustiit de tăcere…
Mi-e cântecul mut ca lebăda moartă,
Mi-e ochiul străin de durere.
Şi-aş vrea să mai pot azi cuprinde în braţe
Nemărginirea uitată de vreme.
Lacrimi fierbinţi şi sorbite
De buze mereu însetate,
Priviri fără ţel şi rănite
De orizonturi deşarte,
Gânduri rostite-n tăcerea târzie
De flacăra iubirii trecute,
Cad din înalt alţi şi alţi îngeri
De prea multe aripi pierdute -
Iar eu, copilă nebună,
Îi prind, îi culeg ca pe-o floare…
Mi-e sufletul mort fără vise,
Mi-e zâmbetul şters fără soare.
Şi tot n-am învăţat că-n viaţă pustiul
E unic şi moarte – nu are…
Luceferi plânşi şi căzuţi
Ca zborul meu lin peste lume,
Sărutări ruginite de vreme
Rămân dintr-un fals fără nume.
Şi îngerii-mi goi de veşminte furate
Arse de minciuni şi trădare
Cad încă o dată din visele mele
Şi-ncet se îneacă în mare.
Şi eu, cu sufletul veşted,
Privesc cum mai vine o noapte…
Mi-e cerul rămas fără stele,
Mi-e inima răvăşită de şoapte.
Şi nici nu mai ştiu de ce astăzi iubirea
Păstrează speranţe uitate.
versuri: eu
colaj: Tatiana/ Blue
muzica: Gregorian (The moment of peace)
Îmi pare rău ca n-am să pot avea
Ai tăi ochi negri prea plini de idile
Şi este trist că peste soarta mea
Ninge mereu. Mi-e tare dor de tine!
E noapte iar şi-ncet se adânceşte
În mine golul tăcerilor de stea.
Nu pot avea ce inima-mi doreşte
Şi n-am nici vise. Aşa e lumea mea.
Nu pot gusta din cupa fericirii.
Probabil am greşit şi astăzi nu mai ştiu.
Şi-aş vrea să rup din prea plinul iubirii
Doar o petală să pot să îţi fiu
Şi dor, şi-apus, şi răsărit, şi noapte,
Să cânt, să plâng, să râd de-această viaţă
Uitată în amurg ca visul unei şoapte,
Purtată peste timp pe-un palid fir de aţă.
Nu mă-ntreba de ce nefericirea
Mă însoţeşte peste tot în viaţă.
Nu-i vina mea. Cum nu-i nici nemurirea
Un simplu vis pribeag de dimineaţă.
versuri: eu
colaj: Tatiana / Blue
muzica: Francis Goya
Trecerea timpului ne macină paşii.
Purtăm ades cu noi aceleaşi amintiri.
Mi-e dor de visul tău ce l-am gustat o clipă.
Mai lasă-mă să-ţi gust acele dulci priviri.
Ecoul zilei de ieri cimentează trăirea.
Fiorul primului sărut îl mai simt şi-acum.
Şi ştiu că te iubesc cât stelele şi luna
Desprinse de pe cer, culcate-ntr-un album.
Fotografii de ieri ne-aduc astăzi aminte
Cât ne-am iubit atunci, cât ne iubim acum.
Te simt mereu aici, te port mereu cu mine
Şi-n urmă lăsăm urme suave de parfum.
Dincolo de lume se întinde neantul. O clipă de viaţă sau o clipă de fum. În mine e noapte, sunt ploi sau doar ceaţă, Nu ştiu pe ce drum să mai merg, Peste tot pe unde calc Pământul se-nmoaie Şi mă scufund. Dincolo de dor se întinde uitarea. Aş vrea să fiu acum eu pasărea Phoenix Să pot renaşte din propria-mi cenuşă, Să nu mă las purtată de vânt Sau de toamnă Spre cine ştie ce colţ uitat de lume. E greu când trebuie să rătăceşti printre veacuri Fără să ştii ce cauţi anume. E greu să te pierzi prin nisip de uitare Şi să vrei să fii OM Dincolo de amăgirile care te înconjoară.
Te-am pierdut în gândurile nopţii Care a uitat să mai viseze Şi, totuşi, te-am strigat… Nu mi-au răspuns decât Paşi îndepărtându-se de la altarul Dragostei noastre.
Te-am rechemat cu lacrimile de iubire Care au ars sufletul meu Şi, totuşi, te-am strigat… Nu mi-au răspuns decât Picăturile reci ale gheţarilor topindu-se La picioarele noastre.
Te-am rătăcit în visurile mele Care au plecat odată cu tine Şi, totuşi, te-am strigat… Dar nu mi-a mai răspuns Nimeni… Şi-am pierdut Şi zâmbetul tău pe care-l Oprisem în colţul inimii mele.
Şi, totuşi, şi azi te mai iubesc. La fel ca ieri, ca azi, Ca-ntotdeauna.
Astăzi m-am trezit ţinând în palmă Fire de nisip albastre ca tăcerea nopţii Şi soarele-a apus în roua amăgirii Pe care cerul şi-a aruncat-o în păcat. Mă binecuvântează somnul ploioaselor uitări Ascunse în coloane infinite de trădare Şi-mi arde albul sufletului cuvântul Dimineţii care s-a născut din haos. În inima mea se bat pentru supravieţuire Gândurile negre ale unui cântec Şi-n tangoul petalelor de porţelan Se pierde tăcută şi prea înroşită marea. E ziua când norii se nasc din candoare Mai violetă ca apusul unui amurg târziu Şi visătorul nopţii, în caleaşca lui de humă, Nu e decât un simplu trecător al vieţii. Pe strunele viorilor aştăzi se zbate pieirea, Reînviată de cei ce nu mai ştiu să iubească Şi din adâncul nesecat al suferinţei, Se mai naşte astăzi un copil care să plătească, Păcatele părinţilor săi incompatibili.
Ai smuls sufletul din mine, Munţii toţi i-ai şters cu el Şi mă-ntreb când seara vine Cum de vrei s-ajungi la cer?! Stelele s-au stins cu toate, Visele-au murit demult. Şi din aripi larg deschise Flăcări stinse au căzut. Te-am iubit mai mult ca marea. Te-am dorit să fii al meu. În braţe-am vrut să ascund zarea, Să fur culori din curcubeu, Cerul întreg să-l scriu cu ele, Luceafărul să îl ascund, Din aripi largi să nasc iar stele Când vremea mea va fi trecut. (vineri, 7 februarie 2003)
E ca şi cum văzduhul s-ar fi desprins în două
Şi norii de mătase căzut-au din înalt…
E ca şi cum deşertul adună-n frunze rouă
Şi plouă, dar nisipul rămâne tot uscat.
E ca şi cum trecutul răsare din ruine
Şi-mi este dor de visul ce l-am crezut uitat.
Şi iar mă doare noaptea ce stelele-mi apune
Trişti îngeri fără aripi de vină m-au spălat.
E ca şi cum întregul ar fi lipsit de-o coardă
Să-i fie dat ca-n vreme s-o caute mereu…
Şi iar mi-e dor de tine, aşa ca altădată,
Când mai visam că-n lume suntem doar tu şi eu.
Se sfâşie cerul în fâşii de mătase Şi noaptea-mi se plânge cu fulgi grei de nea. Ceasornicul timpul refuză a-l bate Şi clipa m-apasă din ce în ce mai grea.
Furtuna din suflet îngheaţă cuvinte, Avalanşe imense se produc pe pământ, Prăpastia eului meu se-adânceşte Şi mintea-mi porunceşte să uit cine sunt. (duminică, 8 ianuarie 1995)
Eşti ploaia ce-mi bate Cu degetul la uşă Şoptindu-mi dulce: Iată-am venit, Eşti gândul ce-mi zboară Adesea din minte Către seninul nemărginit. Eşti vântul ce adie Printre florile albe Şi care apleacă Vis de copaci, Eşti norii ce-adesea Se-adună deasupră-mi Şi-mi udă fiinţa-mi Cu flori roşii de maci. Eşti raza de lună Care noaptea străbate Până în colţul Unde eu dorm, Lumina ei dulce Ce-mi mângâie fruntea, Sărutul ei dulce de „Somn uşor”. Eşti râul izvorând Din adâncuri de munte Croindu-şi drum aprig Printre stâncile reci Şi laşi atâtea maluri Să îţi suspine-n urmă-ţi. Nu-i piatră să te-oprească, Tot mai departe treci. Eşti visul care face Să crească-n om speranţe Şi care-a doua zi Dispare-n infinit, Eşti chipul ce-mi surâde În fiecare seară: Eşti înger şi eşti demon Pierdut în labirint. Eşti călător prin viaţă Şi astfel vei rămâne, Cutreierând destine, Croindu-ţi propriul drum Şi vei pleca din nou Precum un zbor de înger Spre alte zări albastre Cu vise de demult.
Te-aş fi putut iubi - o veşnicie. Ţi-aş fi adus amurgul violet Să te scalzi în el… Te-ai fi pierdut cuprins de-a lui beţie În stele,-n constelaţii, În mister.
Azi totul a rămas o-nchipuire. Soarele meu căldura şi-a risipit Demult. În valsul vienez ce-mbrăţişează firea, Ne-am risipit şi-n spaţiu, Ne-am pierdut.
În versul de iubire ce ţi l-am scris aseară, Am adunat iubirea şi ura La un loc. Şi ţi-am şoptit: “Iubeşte! Şi-ţi dărui nemurirea, Cu zâmbete şi lacrimi, Cu amintiri de foc.”
Dar ai şoptit: “Uitare!”… şi vraja se destramă. Azi suntem ca şi ieri Doi simpli trecători. Plutim pe strada vieţii cu piedici, fără capăt, În sfâşiate zdrenţe – Bieţi luptători.
