POVESTE AMARA DE TOAMNA

Astăzi m-am trezit ţinând în palmă
Fire de nisip albastre ca tăcerea nopţii
Şi soarele-a apus în roua amăgirii
Pe care cerul şi-a aruncat-o în păcat.
Mă binecuvântează somnul ploioaselor uitări
Ascunse în coloane infinite de trădare
Şi-mi arde albul sufletului cuvântul
Dimineţii care s-a născut din haos.
În inima mea se bat pentru supravieţuire
Gândurile negre ale unui cântec
Şi-n tangoul petalelor de porţelan
Se pierde tăcută şi prea înroşită marea.
E ziua când norii se nasc din candoare
Mai violetă ca apusul unui amurg târziu
Şi visătorul nopţii, în caleaşca lui de humă,
Nu e decât un simplu trecător al vieţii.
Pe strunele viorilor aştăzi se zbate pieirea,
Reînviată de cei ce nu mai ştiu să iubească
Şi din adâncul nesecat al suferinţei,
Se mai naşte astăzi un copil care să plătească,
Păcatele părinţilor săi incompatibili.

(joi, 16 noiembrie 1995)