Nu mai vreau să şterg norii de praf! Am obosit numai eu să agăţ stele de cer, Numai eu să dizolv noaptea, Să fac singură luna să strălucească. De azi, n-am să mai pun niciun val mării, N-am să mai fac nicio stea să chicotească sub pământ. E rândul tău să înveţi să asculţi vântul cum dansează Cu frunzele copacilor. E rândul tău să înveţi luna să facă Mătănii pe cer. De azi, vreau să fiu eu cea care va primi Şiraguri de mărgăritari Pentru fiecare vis tivit cu raze de soare, Pentru fiecare vis de stea pe care l-am ridicat Cândva pentru tine.
Nu-mi cere să uit. Mă doare tăcerea
Şi luna ce stele în noapte îmi sfarmă.
Mă-ngână trecutul şi murmur de vise
Ce viaţa trecând peste noi le destramă.
Şi dor mi-e de soare şi valuri de şoapte,
De ale nopţii crenele de vise -
Cad îngeri furaţi de aripi şi zâmbet de ape
Mi-apasă cu toate privirile-mi ninse.
Şi cum să pot oare în cer să-mi aşez
Un licăr de zâmbet ce-mi dăinuie-n suflet,
Să nu mi-l ia noaptea, să nu îl mai pierd
Când zorii mă-ngână cu toţii-ntr-un cântec?
Şi cum să fur raze din luna trufaşă,
Să îmi pot clădi un ametist de vise
Şi-apoi să păşesc fără teamă prin viaţă
Că norii n-au să-mi mai ude ploapele ninse?
Şi dor mi-e de trăirea de ieri, când fugară,
Aroma iubirii se cuibărea în suflet.
Cad îngeri uitaţi de tăcere şi iară
Mă mustră lumina închisă-ntr-un sipet.
Dar ziua se ridică la ceruri şi iată
Mai trece o noapte de dor şi suspine.
Cad fluturi din soare şi imense coloane
În suflet se-nalţă de dorul de tine.
versuri: eu
colaj: tatiana
muzica: Chill out music
Priveşte: în mine a venit Pentru a doua oară toamna. Vremea îmi plânge-afar’ tristeţea Şi sufletu-mi e ud. Mi-e frig ... şi ploaia mă răneşte, Şi-aş vrea să plâng, Să dorm, Să uit... Şi-aş vrea să plec, S-alerg prin lumea mare Să uit de tine, de mine, De-amândoi, Să uit că niciodată – Nici astăzi şi nici mâine – Tu nu ai să-mi mai vii O clipă înapoi. Să uit că ai plecat şi c-ai luat cu tine Şi vara mea, şi luna, şi florile-mi şi tot, Tot ce mi-ai dat cândva – Că mi-ai lăsat furtuna, Şi norii grei, şi trăsnet, Şi viscole, şi ploi. Mi-e frig şi-aş vrea să simt Pentr-un minut căldura, Să mă apropii iar cu drag La pieptul tău. Dar ştiu că niciodată Nici zâmbet, nici privirea-ţi Nu le voi mai avea – Şi nici sărutul tău. Afară plouă greu şi-n mine A coborât pentru a doua oară, Doar într-un singur an, Iar toamna... Şi plâng, şi cad, şi strig, Şi-mi este frig ...
Heruvimi reci şi trişti
Ca visele mele uitate,
Apocaliptice umbre rămase tăcute
Departe de inimi uzate
Şi stele sorbind cu nesaţ strălucirea
Cerului înecat în apusuri.
Gânduri născute din foşnete moarte
Şi zboruri pierdute-n abisuri.
Pe toate le strâng, le adun ca nebună
La pieptu-mi pustiit de tăcere…
Mi-e cântecul mut ca lebăda moartă,
Mi-e ochiul străin de durere.
Şi-aş vrea să mai pot azi cuprinde în braţe
Nemărginirea uitată de vreme.
Lacrimi fierbinţi şi sorbite
De buze mereu însetate,
Priviri fără ţel şi rănite
De orizonturi deşarte,
Gânduri rostite-n tăcerea târzie
De flacăra iubirii trecute,
Cad din înalt alţi şi alţi îngeri
De prea multe aripi pierdute -
Iar eu, copilă nebună,
Îi prind, îi culeg ca pe-o floare…
Mi-e sufletul mort fără vise,
Mi-e zâmbetul şters fără soare.
Şi tot n-am învăţat că-n viaţă pustiul
E unic şi moarte – nu are…
Luceferi plânşi şi căzuţi
Ca zborul meu lin peste lume,
Sărutări ruginite de vreme
Rămân dintr-un fals fără nume.
Şi îngerii-mi goi de veşminte furate
Arse de minciuni şi trădare
Cad încă o dată din visele mele
Şi-ncet se îneacă în mare.
Şi eu, cu sufletul veşted,
Privesc cum mai vine o noapte…
Mi-e cerul rămas fără stele,
Mi-e inima răvăşită de şoapte.
Şi nici nu mai ştiu de ce astăzi iubirea
Păstrează speranţe uitate.
versuri: eu
colaj: Tatiana/ Blue
muzica: Gregorian (The moment of peace)
Îmi pare rău ca n-am să pot avea
Ai tăi ochi negri prea plini de idile
Şi este trist că peste soarta mea
Ninge mereu. Mi-e tare dor de tine!
E noapte iar şi-ncet se adânceşte
În mine golul tăcerilor de stea.
Nu pot avea ce inima-mi doreşte
Şi n-am nici vise. Aşa e lumea mea.
Nu pot gusta din cupa fericirii.
Probabil am greşit şi astăzi nu mai ştiu.
Şi-aş vrea să rup din prea plinul iubirii
Doar o petală să pot să îţi fiu
Şi dor, şi-apus, şi răsărit, şi noapte,
Să cânt, să plâng, să râd de-această viaţă
Uitată în amurg ca visul unei şoapte,
Purtată peste timp pe-un palid fir de aţă.
Nu mă-ntreba de ce nefericirea
Mă însoţeşte peste tot în viaţă.
Nu-i vina mea. Cum nu-i nici nemurirea
Un simplu vis pribeag de dimineaţă.
versuri: eu
colaj: Tatiana / Blue
muzica: Francis Goya
Trecerea timpului ne macină paşii.
Purtăm ades cu noi aceleaşi amintiri.
Mi-e dor de visul tău ce l-am gustat o clipă.
Mai lasă-mă să-ţi gust acele dulci priviri.
Ecoul zilei de ieri cimentează trăirea.
Fiorul primului sărut îl mai simt şi-acum.
Şi ştiu că te iubesc cât stelele şi luna
Desprinse de pe cer, culcate-ntr-un album.
Fotografii de ieri ne-aduc astăzi aminte
Cât ne-am iubit atunci, cât ne iubim acum.
Te simt mereu aici, te port mereu cu mine
Şi-n urmă lăsăm urme suave de parfum.
Dincolo de lume se întinde neantul. O clipă de viaţă sau o clipă de fum. În mine e noapte, sunt ploi sau doar ceaţă, Nu ştiu pe ce drum să mai merg, Peste tot pe unde calc Pământul se-nmoaie Şi mă scufund. Dincolo de dor se întinde uitarea. Aş vrea să fiu acum eu pasărea Phoenix Să pot renaşte din propria-mi cenuşă, Să nu mă las purtată de vânt Sau de toamnă Spre cine ştie ce colţ uitat de lume. E greu când trebuie să rătăceşti printre veacuri Fără să ştii ce cauţi anume. E greu să te pierzi prin nisip de uitare Şi să vrei să fii OM Dincolo de amăgirile care te înconjoară.
