Mi-am clădit speranţe, aşa cum îşi clădeşte fiecare om. Unele s-au împlinit. Altele... s-au topit aşa cum se topeşte de căldura soarelui un biet fulg de zăpadă.
Astăzi minunile s-au stins. M-am aruncat în braţele visării nemărginite şi am uitat că minuni azi nu mai sunt. Am căzut. Am căzut şi m-am sfărâmat în uitare. Şi n-am mai ştiut să m-adun. Şi-am plâns. Şi stelele s-au stins cu toate.
Şi am rămas fără stele....
Am pornit la drum. Încotro? Nu ştiam nici eu unde. Rugam numai asfaltul să-mi ierte cutezanţa de a-i sfărâma liniştea şi iubirea sub tălpile groase ale ghetelor mele.
Şi mi-a strigat:
- Sărmane, omule! Te compătimesc. Ţi-aş da din tăria mea, dar mi-e teamă că voi ajunge o cârpă ca tine!
Am plecat. Vroiam să ajung în peşterile de umbră ce se ridicau deasupra pădurilor de măslini. Vroiam să-mi găsesc pacea şi dorinţa de a trăi.
....Dar m-am trezit....
