Zbor spre soare

O dragoste nebună-ţi cer
Şi-a mărilor iertare.
S-agăţ de aştri dorul meu,
Să pot zbura spre soare,

Căci dor mi-e să mă-mbăt de tine
Şi să alerg prin viaţă.
Să colindăm tot Universul
Şi-ntinderi de mătasă.

Şi iar mă rog la cerul lumii
Să fiu din nou cu tine,
Să mă-nfăşor cu praf de stele,
S-agăţ de lună, vise.

Să îmi clădesc un univers
Din tot ce-i mai frumos în viaţă,
Să dau uitării ce-a fost rău
Şi să iau totul de la capăt

În lumi în care pot visa
La Feţi-Frumoşi, la Zâne bune,
În lumi în care pot spera
Şi cerurilor să dau lume.

(vineri, 17 septembrie 2010)

Praf de lună

Să spun că te iubesc, nu pot
Când îngeri îmi răstorni în braţe,
Când răvăşeşti apusul tot
Şi mii de-ntinderi de mătase,

Când îmi aduci doar nouri grei
În ochii mei mai trişti ca noaptea,
Când am uitat aprinde-un dor
Şi cerurile îşi vor partea?

Când mii corăbii rătăcesc
În sufletu-mi mâhnit ca marea ...
Tu iarăşi pleci, eu iar te chem
Şi ne apasă depărtarea.

Şi dor mi-e să mă-mbăt de tine,
Să numărăm nisipul cald,
Apusului să-i dau iar nume,
S-adun şiraguri de corali,

Dar cum să mai visez la soare,
Când azi furtunile se-adună,
Când nu mai pot aprinde-o zare
Sub nori de dor, sub praf de lună?

Şi cum să-ţi spun că te iubesc,
Când cerul mi-ai golit de stele
Şi-am răscolit nisipul tot
De vise rătăcind prin ele?

Şi uite-aşa mai trece-o zi
În care-am răscolit furtuna...
Mi-e dor de visul de copil
Când cuprindeam în braţe luna.

(vineri, 11 iunie 2010)

Te-as fi putut iubi - o vesnicie!

Te-aş fi putut iubi - o veşnicie.
Ţi-aş fi adus amurgul violet
Să te scalzi în el…
Te-ai fi pierdut cuprins de-a lui beţie
În stele,-n constelaţii,
În mister.

Azi totul a rămas o-nchipuire.
Soarele meu căldura şi-a risipit
Demult.
În valsul vienez ce-mbrăţişează firea,
Ne-am risipit şi-n spaţiu,
Ne-am pierdut.

În versul de iubire ce ţi l-am scris aseară,
Am adunat iubirea şi ura
La un loc.
Şi ţi-am şoptit: “Iubeşte! Şi-ţi dărui nemurirea,
Cu zâmbete şi lacrimi,
Cu amintiri de foc.”

Dar ai şoptit: “Uitare!”… şi vraja se destramă.
Azi suntem ca şi ieri
Doi simpli trecători.
Plutim pe strada vieţii cu piedici, fără capăt,
În sfâşiate zdrenţe –
Bieţi luptători.

(sâmbătă, 9 octombrie 1993)

Vinovat

Te-ntrebi de ce se-ndoaie copacii?
A trecut pe-acolo dragostea mea.
Te-ntrebi de ce se scutură florile?
A trecut pe-acolo gândul meu.
Te-ntrebi de ce mor păsările...
A căzut peste ele privirea mea.
Te-ntrebi de ce nu mai răsare soarele...
L-a topit lacrima mea.
Nu te-ntrebi unde este steaua noastră?
Am alungat-o din Calea Lactee
Şi-au ars-o flăcările dorului meu.
Nu te-ntrebi unde este Luna,
De ce nu mai apar stelele?
Le-a ucis inima ta.
Şi mai mă-ntrebi care îţi este vina?
Că te-ai născut şi m-ai lăsat
Să te iubesc.

(luni, 3 mai 1993)

Ai suflet tu?

A ta să fie umbra-aceea?
Sau doar mi-e tare dor de tine...
Aş vrea să nu mai simt durerea
Când noaptea cade peste mine!
Să uit că am iubit şi astăzi,
Când am rămas să schimb o lume,
Să nu îmi mai clădesc palate
Fără de timp, fără de nume.
Căci eu o viaţă sunt şi-atât de goală
E lumea mea fără de tine...
Îţi aminteşti cum sear-de seară-ţi
Şopteam: ''Mi-e-atât de dor de tine!''??
Îţi aminteşti cum eu din lacrimi
Clădeam crenele de lumină,
Cum stele răscoleam din patimi
Să-ţi fie ţie viaţa plină?
Şi iară m-am pierdut în noapte
Când braţele-am întins spre tine...
Din vise mi-am clădit palate
Şi-n ochi ţi-am aşternut iubire...
Îţi aminteşti cum cerul nopţii
Eu l-am pictat cu chipul tău?
Azi îngeri reci îmi plâng cu stele...
Ai suflet tu?? Să cred, mi-e greu!!

(2008)

Lacrimile cerului meu

Ştiu că-n seara asta cerul
E trist şi plin de stele.
Te-ai întrebat câtă tristeţe oare
Ascunde
Un suflet
Care umple un cer
De lacrimi?
Te-ai întrebat în miez de noapte
Ce sunt stelele?
Nu ai privit cerul niciodată
Cu lacrimi în ochi
Pentru ca apoi, când ţi-ai adus mâna la gene,
Să nu mai simţi lacrimi
Şi să fii uimit de cât de repede
Au apărut
Stelele?
Ce sunt stelele?
Sunt petale de flori,
Sunt lacrimi de iubire,
Sunt stropi de rouă
Sau picături
De nefericire.
Stelele sunt lacrimi reci
În seri de primăvară,
Sunt lacrimile sufletului meu,
Iar sufletul meu e
Cerul.
Întotdeauna sângerând la apus.

(miercuri, 18 ianuarie 1995)

Umbra unui vis

Ce pot să-ţi spun când ştiu că noaptea
În mine valuri reci destramă?
Cum pot să cânt, când tot apusul
Din ceruri stele îmi doboară?

Şi cum să vreau să cer iubire
Când am uitat iertare-a cere,
Când am strivit în palmă vise
De umbre rătăcind prin ele?

Ce pot să vreau când ştiu că ploaia
Nu-mi va mai şterge-n veci păcate,
Că am primit sărutul nopţii
Şi m-am lăsat purtat de şoapte,

Că încă mai visez la stele
Cu curcubeu şi clar de lună,
Că-n suflet strâng iubiri rebele
În care doru-mi se îngână?

Şi braţele-mi întind spre ceruri
Cerşind a nopţilor iertare...
Din vise mă trezesc şi-n vise
M-afund din nou în cer de mare.

(vineri, 01 octombrie 2004)

Deasupra lumii

M-am născut din petale de trandafir,
Brodate cu fire de soare, unite cu fire de lună
Şi m-am aşezat să mă odihnesc
Pe curcubeul născut din tăcerea stelelor.

Mi-am deschis braţele să pot cuprinde în ele
Polenul dimineţii împrăştiat în nori de diafan
Şi am simţit pe obraz lacrima apusului
Rănit de liniştea vântului de toamnă.

În miez de noapte s-au aşezat lângă mine
Gândurile pierdute ale unui zâmbet
Şi din mulţimea fulgilor de zăpadă
Am cules unul care să-mi poată şterge păcatele.

Priveam uimită cum în palma mea
Înflorea pentru întâia dată un bob de speranţă
Şi-atunci am jurat la altarul dragostei
Că n-am să mai cred în poveştile cu Feţi-Frumoşi.

Dar undeva, departe de lume, ştiu că şi azi
Mai aşteaptă să fie salvată o Ileana Cosânzeana.

(luni, 27 mai 1996)

Labirint

Nu spune nimic! Îmi place tăcerea
Chiar dacă-n timpane-mi aud al meu gând.
Ce noapte! Ce stele! Cum arde durerea!
Ce sumbru şi trist se-aude-al meu cânt!

De dincolo de zâri cade peste lume
Acelaşi curcubeu. Ştiu, noi l-am înălţat.
Îţi mai aduci aminte? Vroiam ca al tău nume
Apusului să-l dau. Tu, însă, ai plecat.

Mi-ai spus că vrei zâmbet, eu ţi-am dat fericire.
Mi-ai spus că vrei stele şi ţi-am dat ceru-ntreg.
Ţi-am dat răsăritul şi-apoi ţi-am dat iubire.
De ce mi le-ai cerut? Mi-e greu să înţeleg.

(aprilie 1998)

Spuneai c-am sa te uit ... In care viata?

versuri: eu
cojal: tatiana/ t55ro-blue

Spuneai c-am să te uit ... În care viaţă?
În care univers nu-mi voi mai aminti
Parfumul tău, şi ochii ... a buzelor dulceaţă
Mă sfarămă şi-acuma în cioburi mii şi mii...

Şi iar mi-e dor de tine, o dată şi-nc-o dată,
De la pământ la Ceruri, la Soare şi-napoi...
Şi mă întreb atunci: cum ai crezut o clipă
Că am să uit de tine? Că am să uit de noi?

Ar fi ca şi cum lumea s-ar pierde în uitare,
Ca mai apoi pustiul să se aştearnă-n noi.
N-aş mai avea nici stele să mai aprind o zare,
Nu ar mai fi nici soare, doar lungi şi triste ploi,

Căci viaţă mi-ai fost mie întâi, şi-apoi iubire.
Eu am trăit prin tine şi-am învăţat să zbor,
Să pot cuprinde-n palme a lumii fericire,
Să fur din soare raze, să pot pluti prin nori.

Şi ţi-am furat surâsul, şi ţi-am furat privirea,
Să pot păstra cu mine în timp fărâma de sublim
A serilor de ieri când am gustat trăirea,
Când eram fericiţi iubind ca doi copii.

Spuneai c-am să te uit ... În care viaţă?
În care univers nu-mi voi mai aminti
Parfumul tău, şi ochii ... a buzelor dulceaţă
Mă sfarămă şi-acuma în cioburi mii şi mii...

(joi, 06 noiembrie 2008)

Ultimul cuvant

Iartă-mă că am uitat să mai trăiesc,
Că n-am mai vrut să mai privesc spre soare.
C-am adunat în gândul meu ceresc,
Stele pentru a mă pierde-n depărtare.

Eu am murit atunci când ultimul cuvânt
S-a spart în mii de zări de ametist,
Când îngerii şi-au pierdut aripile-n vânt
Şi au căzut prea goi din visu-mi trist.

Nici n-am ştiut că zâmbetul din mine
S-a ridicat pe nori purtaţi de dor
Şi n-am ştiut c-am adunat senine
Prea multe vise de smarald ce mor.

În întunericul vieţii ce-n noi se adânceşte
Mă mai nasc azi o dată prea plină de păcat,
Având în ochi durerea, în braţe doar misterul,
Acelei clipe-n care de vină m-am spălat.

(marţi, 5 martie 1996)

Singuratate ...

Ce pustiu tăcut!
Noaptea şi-a lăsat asupra mea
Amintirile şi-atâtea stele
Încă neaprinse.
De ce m-ai ajutat să mă caţăr
Până la curcubeul
Speranţei mele
Dacă ştiai că îngerii
Vor veni să-ţi ceară-napoi seva
Şi-ai să mă laşi
Să cad?
Ce noapte târzie!
Nu. Nu afară – aici,
Mult mai aproape de mine –
În sufletul meu.
Am mai murit o dată.
A zecea oară,
A suta oară,
Poate a mia oară.
Nici eu nu mai ştiu.
Am îmbătrânit de tăcere
Şi-mi simt sufletul atât de departe
De mine.
De ce m-ai risipit
Şi tu?

(marţi, 5 mai 1998)

EŞTI

Eşti ploaia ce-mi bate
Cu degetul la uşă
Şoptindu-mi dulce:
Iată-am venit,
Eşti gândul ce-mi zboară
Adesea din minte
Către seninul nemărginit.
Eşti vântul ce adie
Printre florile albe
Şi care apleacă
Vis de copaci,
Eşti norii ce-adesea
Se-adună deasupră-mi
Şi-mi udă fiinţa-mi
Cu flori roşii de maci.
Eşti raza de lună
Care noaptea străbate
Până în colţul
Unde eu dorm,
Lumina ei dulce
Ce-mi mângâie fruntea,
Sărutul ei dulce de
„Somn uşor”.
Eşti râul izvorând
Din adâncuri de munte
Croindu-şi drum aprig
Printre stâncile reci
Şi laşi atâtea maluri
Să îţi suspine-n urmă-ţi.
Nu-i piatră să te-oprească,
Tot mai departe treci.
Eşti visul care face
Să crească-n om speranţe
Şi care-a doua zi
Dispare-n infinit,
Eşti chipul ce-mi surâde
În fiecare seară:
Eşti înger şi eşti demon
Pierdut în labirint.
Eşti călător prin viaţă
Şi astfel vei rămâne,
Cutreierând destine,
Croindu-ţi propriul drum
Şi vei pleca din nou
Precum un zbor de înger
Spre alte zări albastre
Cu vise de demult.