Îmi pare rău ca n-am să pot avea
Ai tăi ochi negri prea plini de idile
Şi este trist că peste soarta mea
Ninge mereu. Mi-e tare dor de tine!
E noapte iar şi-ncet se adânceşte
În mine golul tăcerilor de stea.
Nu pot avea ce inima-mi doreşte
Şi n-am nici vise. Aşa e lumea mea.
Nu pot gusta din cupa fericirii.
Probabil am greşit şi astăzi nu mai ştiu.
Şi-aş vrea să rup din prea plinul iubirii
Doar o petală să pot să îţi fiu
Şi dor, şi-apus, şi răsărit, şi noapte,
Să cânt, să plâng, să râd de-această viaţă
Uitată în amurg ca visul unei şoapte,
Purtată peste timp pe-un palid fir de aţă.
Nu mă-ntreba de ce nefericirea
Mă însoţeşte peste tot în viaţă.
Nu-i vina mea. Cum nu-i nici nemurirea
Un simplu vis pribeag de dimineaţă.
(sâmbătă, 7 decembrie 1996)
