EŞTI

Eşti ploaia ce-mi bate
Cu degetul la uşă
Şoptindu-mi dulce:
Iată-am venit,
Eşti gândul ce-mi zboară
Adesea din minte
Către seninul nemărginit.
Eşti vântul ce adie
Printre florile albe
Şi care apleacă
Vis de copaci,
Eşti norii ce-adesea
Se-adună deasupră-mi
Şi-mi udă fiinţa-mi
Cu flori roşii de maci.
Eşti raza de lună
Care noaptea străbate
Până în colţul
Unde eu dorm,
Lumina ei dulce
Ce-mi mângâie fruntea,
Sărutul ei dulce de
„Somn uşor”.
Eşti râul izvorând
Din adâncuri de munte
Croindu-şi drum aprig
Printre stâncile reci
Şi laşi atâtea maluri
Să îţi suspine-n urmă-ţi.
Nu-i piatră să te-oprească,
Tot mai departe treci.
Eşti visul care face
Să crească-n om speranţe
Şi care-a doua zi
Dispare-n infinit,
Eşti chipul ce-mi surâde
În fiecare seară:
Eşti înger şi eşti demon
Pierdut în labirint.
Eşti călător prin viaţă
Şi astfel vei rămâne,
Cutreierând destine,
Croindu-ţi propriul drum
Şi vei pleca din nou
Precum un zbor de înger
Spre alte zări albastre
Cu vise de demult.

La multi ani 8 Martie 2010!

Tuturor femeilor din aceasta lume si mod deosebit mamei si surorii mele :)

Azi, macar azi, lasati grijile de zi cu zi si bucurati-va de aceasta minunata zi care va apartine in totalitate...

Meritati mult mai mult decat acest modest buchet de flori, meritati milioane de pogoane cu flori...si tot n-ar fi de ajuns!

LA MULTI ANI!

FILĂ DE JURNAL (III - dor de iarna copilăriei mele)

Afară ninge. O iarnă ca pe vremea când eram noi copiii. Demult n-am mai avut o astfel de iarnă.



Îmi era dor de imensitatea asta de zăpadă, în ciuda viscolului şi a frigului greu de afară. Şi mi-e dor de zilele când stăteam pe-afară să ne jucăm "cazarme", până ne îngheţau degetele de la mâini şi de la picioare şi noi, deşi nu le mai simţeam, nu ne dam răpuşi şi ne băteam cu bulgări de zăpadâ până seara târziu, când ieşea mama pe geam şi ne chema să venim acasă.

Eram o grămadă de copiii. Acum, nu mai e niciunul. Ce s-o fi întâmplat cu lumea asta?

Strada din faţa blocului pe care noi o transformam în derdeluş, acum e plină de maşini care merg sau care staţionează în staţia de taxiuri. Şi ce mai pantă abruptă ni se părea atunci! Şi ce mică mi se pare acum!

Au trecut ani de când n-am mai făcut un om de zăpadă.

Mă uit pe geamul trenului şi nu mă opresc să mă minunez de cât de frumos poate fi afară. Alb cât vezi cu ochii. Atât de alb, atât de luminos, atât de pufos, că-mi simt sufletul liniştit. O linişte albă, o linişte frumoasă, o linişte albă ca zăpada de afară.

Ce frumos să fii copil! Să nu ai nicio grijă, să ştii să te bucuri de lucrurile mărunte.

Îmi era dor de o astfel de iarnă. Îmi era dor să îmi simt sufletul zâmbind.



Mi-e dor de o zi ca asta de iarnă la ţară. De maia făcând turtiţe pe vatră. De Revelioanele făcute la Bistreţ, când ne strângeam zeci şi făceam planuri ce să cumpărăm de mâncat, de băut, când plecam în gaşcă să colindăm să facem bani şi să mai petrecem încă 2 - 3 zile, până la Sfântul Ion.

Toate astea au rămas undeva, în urmă, şi uite-aşa îmi dau seama cât de singură sunt în Bucureşti. De-aia sufletul meu tresaltă de bucurie ori de câte ori mă întorc în Craiova: pentru că aici sunt toţi cei dragi mie, toţi cei cu care eu am crescut, am râs, am plâns, am visat.

Mâine este 8 februarie. Şi 35 de ani ...

(duminică, 7 februarie 2010)