FILĂ DE JURNAL (III - dor de iarna copilăriei mele)

Afară ninge. O iarnă ca pe vremea când eram noi copiii. Demult n-am mai avut o astfel de iarnă.



Îmi era dor de imensitatea asta de zăpadă, în ciuda viscolului şi a frigului greu de afară. Şi mi-e dor de zilele când stăteam pe-afară să ne jucăm "cazarme", până ne îngheţau degetele de la mâini şi de la picioare şi noi, deşi nu le mai simţeam, nu ne dam răpuşi şi ne băteam cu bulgări de zăpadâ până seara târziu, când ieşea mama pe geam şi ne chema să venim acasă.

Eram o grămadă de copiii. Acum, nu mai e niciunul. Ce s-o fi întâmplat cu lumea asta?

Strada din faţa blocului pe care noi o transformam în derdeluş, acum e plină de maşini care merg sau care staţionează în staţia de taxiuri. Şi ce mai pantă abruptă ni se părea atunci! Şi ce mică mi se pare acum!

Au trecut ani de când n-am mai făcut un om de zăpadă.

Mă uit pe geamul trenului şi nu mă opresc să mă minunez de cât de frumos poate fi afară. Alb cât vezi cu ochii. Atât de alb, atât de luminos, atât de pufos, că-mi simt sufletul liniştit. O linişte albă, o linişte frumoasă, o linişte albă ca zăpada de afară.

Ce frumos să fii copil! Să nu ai nicio grijă, să ştii să te bucuri de lucrurile mărunte.

Îmi era dor de o astfel de iarnă. Îmi era dor să îmi simt sufletul zâmbind.



Mi-e dor de o zi ca asta de iarnă la ţară. De maia făcând turtiţe pe vatră. De Revelioanele făcute la Bistreţ, când ne strângeam zeci şi făceam planuri ce să cumpărăm de mâncat, de băut, când plecam în gaşcă să colindăm să facem bani şi să mai petrecem încă 2 - 3 zile, până la Sfântul Ion.

Toate astea au rămas undeva, în urmă, şi uite-aşa îmi dau seama cât de singură sunt în Bucureşti. De-aia sufletul meu tresaltă de bucurie ori de câte ori mă întorc în Craiova: pentru că aici sunt toţi cei dragi mie, toţi cei cu care eu am crescut, am râs, am plâns, am visat.

Mâine este 8 februarie. Şi 35 de ani ...

(duminică, 7 februarie 2010)