Ai plecat! Eu am rămas în urma ta privindu-te de la fereastra sufletului meu cum te îndepărtai cu fiecare clipă fără să-ţi întorci măcar o dată privirea spre golul pe care l-ai lăsat în urma ta.
Şi, Doamne, cât de dor mi-e de tine!
Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi mereu aşa cum iubeşti prima stea apărută pe cer, aşa cum iubeşti un nou răsărit, aşa cum iubeşti prima picătură de ploaie care-ţi spală obrajii palizi, aşa cum iubeşti primul fulg de nea care ţi se topeşte în palmă!
Ce trist e să mori din dragoste!
Amintirea ta! Ce să fac eu cu ea? Şi priveşte şi tu cum fiecare săptămânã îmi aruncă pe umerii-mi înconvoiaţi de durere povara uitării. E drept?
Să te uit! Ce lucru imposibil mi se cere acum! Şi cât de straniu mi s-ar fi părut acum câteva luni să mi se ceară! Şi, totuţi, azi trebuie să învăţ să te uit. Să te uit pe tine, frumoasa şi nevinovata mea dragoste la prima vedere, singuraticul şi unicul meu vis pe care am îndrăznit să mi-I ridic după ani de zile! Şi dacă voi pica examenul ăsta, ce se va alege de mine?
Închipuie-ţi! Şi eu care vroiam să-i dau apusului numele tău!
Închid ochii. Aş vrea ca totul să se termine. Dar cum? Cum să-mi şterg din memorie zile, melodii, locuri, seri? Cum să te uit?
La răscruce de vânturi! Ce tare doare curentul care te izbeşte violent peste obraji!
Închisă între cei patru pereţi ai camerei mele, am crezut că noaptea mă va îngropa în întunericul ei, dar a doua zi soarele a răsărit din nou şi atunci am ştiut că viaţa mea va continua şi că va trebui să învãţ să mi-o trăiesc tristă şi goală aşa cum a rămas acum când tu nu mai eşti cu mine.
Se spune că şi infinitul are o limită. Eu când voi înceta să mai pierd?
(miercuri, 8 octombrie 1977)
