Destine


M-am abandonat îngerilor
Când stelele mi le-ai aruncat de pe boltă
Şi mi-ai lăsat în suflet să-mi mocnească
Văpaia amintirilor.

Te port şi-acum cu mine,
Într-un loc aparte al inimii mele
Şi nu ştiu cum, şi nici de ce,
Atâţia ani nu au putut şterge de-acolo
Amintirea ta.

Parcă mai ieri mă cuprindeai în braţe
Şi mă-nvăţai mistuitorul tău sărut
Pentru ca şi acum, după atât amar de vreme,
Să-i mai simt pe buze
Apăsarea.

În braţele-mi deschise am mai cuprins o noapte
În care sufletul meu l-a căutat pe-al tău
Pentru ca măcar în lumea viselor
Să mai poată fi o singură dată
Împreună.

„Peste prima iubire se trece greu,
dar niciodată nu se uită!"

(marţi, 19 septembrie 2006)

Cât te-am iubit

Cât te-am iubit, numai eu ştiu...
În nopţile când dam crezare
Acelor vise de smarald
Ce norii mi le-au şters în mare,

Când nopţi întregi, chiar de am vrut,
Nu am putut ochii-a închide,
Când îngeri zeci am ars pe rug
De-atât amar şi dor de tine!

Şi cât aş vrea o clipă doar
Timpu-napoi să pot întoarce...
Mi-e sufletul de stele ars,
Căzute din înalt cu toate!


(joi, 28 septembrie 2006)

Cândva, undeva, ceva

Şi…
Nu am crezut că violetele
Îşi vor revărsa vreodată
Amurgul în sufletele noastre.
Şi am trecut prin viaţă
Cu Dragostea de mână,
Cântând, în paşi de vals,
Eu şi dragostea ta.
Şi-am răsărit dinspre Apus,
Crezând că voi putea schimba o lume...
În castelul de dor al nopţii însă,
Ultimele lacrimi se oglindeau în stele
Şi se credeau picături de iubire.
Şi atunci…
M-a risipit, m-am adunat,
M-ai risipit printre nisipuri de gheaţă.
Comete şi stele chicotesc sub pământ.
Sunt gânduri, sunt vise, sunt clipe,
Înscrise în inimi de piatră,
Culese în iarnă, iubite de vânt.
M-am ridicat să mă aplec,
M-am aplecat să mă înclin,
Dar zările se risipiseră toate…
Şi-am alergat în vis
Şi m-am trezit plângând,
Lângă o floare strivită de noapte.

(joi, 16 noiembrie 1995)

Căderea îngerilor

Heruvimi reci şi trişti
Ca visele mele uitate,
Apocaliptice umbre rămase tăcute
Departe de inimi uzate
Şi stele sorbind cu nesaţ strălucirea
Cerului înecat în apusuri.
Gânduri născute din foşnete moarte
Şi zboruri pierdute-n abisuri.
Pe toate le strâng, le adun ca nebună
La pieptu-mi pustiit de tăcere…
Mi-e cântecul mut ca lebăda moartă,
Mi-e ochiul străin de durere.
Şi-aş vrea să mai pot azi cuprinde în braţe
Nemărginirea uitată de vreme.

Lacrimi fierbinţi şi sorbite
De buze mereu însetate,
Priviri fără ţel şi rănite
De orizonturi deşarte,
Gânduri rostite-n tăcerea târzie
De flacăra iubirii trecute,
Cad din înalt alţi şi alţi îngeri
De prea multe aripi pierdute -
Iar eu, copilă nebună,
Îi prind, îi culeg ca pe-o floare…
Mi-e sufletul mort fără vise,
Mi-e zâmbetul şters fără soare.
Şi tot n-am învăţat că-n viaţă pustiul
E unic şi moarte – nu are…

Luceferi plânşi şi căzuţi
Ca zborul meu lin peste lume,
Sărutări ruginite de vreme
Rămân dintr-un fals fără nume.
Şi îngerii-mi goi de veşminte furate
Arse de minciuni şi trădare
Cad încă o dată din visele mele
Şi-ncet se îneacă în mare.
Şi eu, cu sufletul veşted,
Privesc cum mai vine o noapte…
Mi-e cerul rămas fără stele,
Mi-e inima răvăşită de şoapte.
Şi nici nu mai ştiu de ce astăzi iubirea
Păstrează speranţe uitate.

(luni, 27 octombrie 1997)

Apus târziu

Nu vreau să plâng! Nu vreau să gust tristeţea!
Mi-e visul gol când nu eşti lângă mine.
Din seri de mai eu am cules blândeţea
Să pot trăi o viaţă doar cu tine.

Cu ochi de stea apusul îmi şopteşte
Să nu mă pierd tăcută în a ta iubire.
Dar cum să cred că dorul tău răneşte
Când eu vreau doar un strop de fericire?

Te-am căutat prin nopţi atât amar de vreme
Şi te-am găsit uitat pe-un colţ de stea polară.
Am învăţat atunci de tine-a nu mă teme
Şi-am împărţit cu tine tristeţea mea amară.

Eu am visat prea mult că pot cuprinde-n braţe
Sărutul cald al stropilor de rouă
Şi m-am învăluit în nouri de mătase
Crezând că pot culege o iubire nouă,

Dar n-am ştiut că cerul e mare pentru mine,
Că dorul meu cel trisit e sfâşiat de stânci.
Şi-am adunat pierdută în braţele-ţi străine
Dureri de curcubeu, prăpăstii prea adânci.

Şi cum să râd, când viaţa mă răneşte?
Şi cum să cânt, când visul tău mă doare?
Şi cum să plec, când cerul tău doreşte
Să-ţi fiu pribeag tăcut apus târziu de soare?

Nu vreau decât un strop de fericire
Să pot zâmbi şi eu măcar o dată-n viaţă.
Dar cum să zbor, când nu pot fi cu tine
Nici chiar în visul meu pierdut de dimineaţă?

(sâmbătă, 20 aprilie 1997)

A doua toamnă

Priveşte: în mine a venit
Pentru a doua oară toamna.
Vremea îmi plânge-afar’ tristeţea
Şi sufletu-mi e ud.
Mi-e frig ... şi ploaia mă răneşte,
Şi-aş vrea să plâng,
Să dorm,
Să uit...
Şi-aş vrea să plec,
S-alerg prin lumea mare
Să uit de tine, de mine,
De-amândoi,
Să uit că niciodată –
Nici astăzi şi nici mâine –
Tu nu ai să-mi mai vii
O clipă înapoi.
Să uit că ai plecat şi c-ai luat cu tine
Şi vara mea, şi luna, şi florile-mi şi tot,
Tot ce mi-ai dat cândva –
Că mi-ai lăsat furtuna,
Şi norii grei, şi trăsnet,
Şi viscole, şi ploi.
Mi-e frig şi-aş vrea să simt
Pentr-un minut căldura,
Să mă apropii iar cu drag
La pieptul tău.
Dar ştiu că niciodată
Nici zâmbet, nici privirea-ţi
Nu le voi mai avea –
Şi nici sărutul tău.
Afară plouă greu şi-n mine
A coborât pentru a doua oară,
Doar într-un singur an,
Iar toamna...
Şi plâng, şi cad, şi strig,
Şi-mi este frig ...

(octombrie 1993)