Apus scăldat în bălţi de sânge. Pe cer, locul stelelor a fost luat de tăciuni aprinşi. Vântul poartă cu el peste vreme mirosul morţii. Undeva, într-o grădină Ghetsemani, deşi înconjurat de mii de crengi de măslini, un tânăr – un înger – cu chip de Dumnezeu nu-şi poate găsi liniştea.
I s-a întins un pahar. Noi I-am întins un pahar. Un pahar plin de păcate – ale noastre. El, călătorul care nu a învăţat să refuze şi să pedepsească, băiatul timid cu ochii rupţi din seninul cerului, cu suflet de sacrificiu şi inimă în care a fost înscris cu litere de foc cuvântul IERTARE, l-a primit şi l-a băut pe nerăsuflate, fără să-I pară rău, până la ultima picătură.
Noi I-am râs în spate, pe ascuns. El a lăsat numai să-I cadă o lacrimă pe obrazu-I fin ca petala unui trandafir. A fost un crin răsărit în mijiocul mocirlei.
Şi ne-a purtat crucea. Noi, ca să ne spălăm de remuşcări, am spus că era crucea Lui.
Un cântec de cocoş a sfâşiat liniştea nopţii. Ne lepădasem de El. Pentru a treia oară.
El, băiatul cu privirea caldă, a pornit la drum. Desculţ, păşind pe drumul pietruit şi presărat cu ghimpi căzuţi din sufletele noastre. Şi ne-a lăsat să-L răstignim sus, pe o cruce. Asta pentru ca noi să nu avem rău de înălţime.
Şi nici măcar atunci când cerul s-a întunecat de supărare şi de mânie, noi nu am înţeles că trebuie să ne ştergem zâmbetul zeflemitor de pe buze şi să regretăm că am greşit.
Aşa suntem noi, oamenii. Nu am învăţat să preţuim bunătatea. Noi numai ştim să dam cu piciorul sufletelor nobile care ne iubesc, ne iartă şi trăiesc numai pentru a ne face pe noi fericiţi.
Deh! Oamenii!
