Cum să striveşti în palme stele
Când lacrima îşi spune ruga…
Cum să nu cânţi când de durere
Apusul îşi sărută umbra…
Şi cum să zbori când curcubeul
Născut din rouă şi tăcere
În noapte îşi culege eul
Din zbuciumul fiinţei mele?
Cum poţi să râzi, când visul plânge…
Şi cum să dormi, când ziua doare.
Cum să-nţelegi când viaţa-ţi strânge
Apocalips de dor şi mare…
Şi cum să crezi în Cer şi-n Oameni
Când sufletul dezminte firea.
Cum să iubeşti…când din iubire
Azi strângi la piept doar risipirea?
Cum să fii bun, când totul minte.
Cum să mai ierţi, când totul doare.
Cum poţi să uiţi şoapta fierbinte
Rostită-ntr-un altar de soare?
Şi cum să ceri nemărginirii
Să îţi arate-n larg hotarul
Când nu-i poţi spune fericirii
Că vrei să îţi alunge-amarul.
Cum să te strig, când eşti departe.
Cum să-ţi sărut în vis privirea
Când tu te temi că zori deşarte
Ţi-aştern în braţe amăgirea…
Şi cum să-ţi spun că doru-n mine
Nu minte şi nici nu trădează
Când tu, tăcut, te-nchizi în tine
Şi nu simţi noaptea că visează?
Cum să te chem, când ştiu că-n noapte
Nu vrei s-auzi a mea chemare.
Cum să nu cad, când eu din şoapte
Nu pot să-nalţ un vis spre soare…
Şi te iubesc aşa cum omul
Iubeşte doar o dată-n viaţă!
Dar eu iar pierd… Şi risipirea
Îngroapă stropii de speranţă.
(luni, 7 iulie 1997)
